”Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi.  Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: “Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”  Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.  Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.  Şi unul din bătrâni mi-a zis: “Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.” (Apoc.5:1-5)

Meditația de față este ca și o invitație la o expoziție de carte veche. Când eram student mergeam deseori la Anticariat. Acolo cărțile erau ieftine. Am înțeles atunci că lucrurile vechi sunt valoroase. Cea mai veche și mai citită carte ca și cea mai vânată și distrusă carte este Cartea Cărților. Despre ea este vorba. Conținutul și mesajul ei este cel mai valoros sub soare. Imaginea din Apocalipsa este provocatoare: ”am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: “Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” Durerea era peste măsură de mare deoarece ”nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea.” Mesajul aduce cu el tristețe și lacrimi! Finalul, însă este incendiar. ”Purtătorul de cuvânt” al cerului rupe tăcerea cu un anunț extraordinar:  “Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei.”  (Apoc.5:2-3,5). Acum că pecețile cărții au fost rupte și mesajul a fost decodificat, haideți să privim dincolo de cuvinte și să înțelegem adevărata ei valoare. Ea reprezintă:

”Iată Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine.  Celui ce va birui, îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie .” (Apoc.3:20-21)

Când vorbim de vremurile ce le trăim le numim ”vremuri apocaliptice.” Ne gândim la evenimente care se aseamănă cu cele descrise în ultima carte a Scripturii și care se petrec sub ochii noștri și ne raportăm la ele ca fiind apocaliptice. Se fac fel și fel de speculații cu scopul de a provoca oamenii să urmeze o cale sau alta; un lider sau altul. Cum arată biserica acestor zile? Reprezintă ea un indicator al vremurilor de la sfârșit? Azi mergem în vizită la Laodicea, ultima biserică din lista celor șapte cărora Domnul li se adresează în primele capitole ale Apocalipsei. Există cel puţin două păreri cu privirea la identitatea lor. Prima spune că cele 7 biserici sunt 7 stări care se regăsesc tot timpul în viața bisericii. Cea de-a doua spune că cele 7 bisericii reprezintă 7 perioade în istoria creștinismului și că Biserica din Laodicea este ultima manifestare înaintea  revenirii Domnului Isus. Oricare ar fi explicația suntem provocați să luăm aminte și să înțelegem la ”cât este ora” pe ceasornicul lui Dumnezeu. Privind câteva ”fotografii” ale Bisericii din Laodicea,  înțelegem care este adevărata ei identitate.

”Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede …” (Rom.1:16)

” …  vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!” (1Cor.9:16)

 ”Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.”(Rom.2:16)

Îmi aduc aminte cum în timpul unei anchete la Direcția Apelor din Târgu Mureș omul din fața mea mi-a spus: ”Securitatea mă obligă să iau măsuri împotriva ta.  Nu-ți interzic să mergi la biserică dar îți cer să nu mai predici; să stai pe bancă! Una este când predică badea Gheorghe și alta este când predici tu.” La care eu i-am răspuns: ”Luați orice măsură credeți că trebuie luată dar nu pot accepta ce-mi cereți!” Am fost degradat din poziția de șef, deși continuam să prestez aceiași muncă pentru care semna un secretar de partid. Însă am continuat să vestesc Evanghelia, slujire pe care o fac și astăzi. Mulți au trecut prin aceiași situație dar n-au avut curajul să spună NU. Au acceptat compromisul încercând să împace ”și capra și varza.” Nu se poate așa ceva. Dumnezeu nu poate  fi împărțit; El nu se mulțumește cu jumătăți de măsură. Mă întreb cum stai tu la acest capitol: te rușinezi sau nu să proclami Vestea Bună a salvării? Am trăit în comunism și persecuție; acum trăiesc în democrație și libertate. Pot să spun că este mai greu acum decât înainte. Mă rog ca Duhul Sfânt să facă lumină în mintea și inima ta să poți înțelege valoarea eternă a Evangheliei și nevoia urgentă de a fi răspândită în așa fel ca să nu-ți mai fie rușine că ești pocăit și să o proclami cu toată autoritatea Stăpânului. Ea (Evanghelia) este:

”Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni.  Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul şi-a dat rodul.” (Iacov 5:17-18)     

Un om ca și noi cu două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi … nas, gură, păr, etc. Nici o deosebire în plan fizic dar s-ar putea să fie o diferență colosală între noi și el în plan spiritual. Ilie ”s-a rugat cu stăruință” (Iacov 5:17) iar acest lucru a  schimbat starea unei națiuni întregi. Vremurile în care  trăim nu sunt prea diferite de cele din vremea lui Ilie. Foamete și ciumă, războaie și vești de războaie, terorism și persecuție, materialism și preocupare pentru senzații tari, imoralitate în cel mai josnic grad, droguri, sex, pornografie, internet și multe alte asemenea stări vin să completeze tabloul unor zile golite de sevă și de conținut. Nici biserica și creștinii nu se deosebesc prea mult de mediul în care își duc viața de zi cu zi. Tot mai mulți acceptă standardele morale ale lumii în care trăim. Din Cerul Său, Dumnezeu pare să strige: ”Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul!” (Ez.22:30). Nici în vremea lui Ahab și a Izabelei nu era măcar un om care să-L reprezinte pe El până când Dumnezeu  L-a găsit și L-a scos pe scena istoriei. Nu era o personalitate, nici vreo față bisericească, ci un simplu om din Tișbea Galadului. Ce a apreciat Dumnezeu la acest anonim de L-a ridicat și folosit pentru a-Și arăta slava într-o națiune idolatră și apostată?